La data de 3 februarie 1941, în Calafat, se naştea Stefan
Iordache, unul dintre cei mai importanţi şi cei mai îndrăgiţi actori
români de teatru, film și televiziune.
Ştefan Iordache a iubit mult actoria, el slujind teatrul românesc
timp de 49 de ani. A rămas în inimile noastre cu roluri ca Titus
Andronicus, Hamlet, Richard al III-lea sau Barrymore şi a insufletit
marele ecran prin numeroasele roluri pe care le-a avut de a lungul
vremii.
Şi-a petrecut o parte din copilărie în Calafat dar s-a mutat la o
vârstă fragedă în Bucureşti,în cartierul Rahova. În şcoală a fost bun la
matematică şi ştiinţele exacte. Studiile teatrale nu au fost prima lui
alegere. A dat la Teatru abia după ce a picat, la 16 ani, examenul de
admitere la Medicină. După acest eşec, întâmplarea a făcut să fie inclus
în brigada artistică a unei cooperative. În anul următor, 1959, a dat
la Teatru şi a fost admis ultimul la IATC. A absolvit însă secţia de
Actorie a institutului printre primii şi a avut o carieră artistică
încununată de succes, până la sfârşitul vieţii. Ultimul său rol a fost
Prinţul Potemkin, în piesa Ecaterina cea Mare, de George Bernard Shaw,
pusă în scenă, în 2008 la Teatrul Naţional Bucureşti.
A fost căsătorit timp de 40 de ani cu nepoata pictorului Nicolae
Tonitza, Mihaela Tonitza-Iordache, teatrolog şi profesor universitar. Nu
a avut copii.
Ştefan Iordache s-a stins din viaţă la 14 septembrie 2008 într-un
spital din Viena. Actorul suferea de leucemie. A fost înmormântat cu
onoruri militare în comuna Gruiu.
A rămas în memoria publicului drept „Cel mai iubit dintre pământeni”.
A realizat roluri deosebite şi în filmele: „Oglinda”, „Glissando”,
„Ciuleandra”, „De ce trag clopotele, Mitica?”, „Pruncul, petrolul şi
ardelenii”, „Înghiţitorii de săbii” , „Bietul Ioanide”. A interpretat
peste 100 de personaje.
A jucat şi în spectacole de muzică: „Au fost odată două orfeline”,
„Adio, femei!” şi „Bună seara, domnule Wilde!”. De altfel, Ştefan
Iordache nu şi-a ascuns niciodată pasiunea pentru muzică, el
înregistrând albume de muzică usoară împreună cu Sanda Ladoşi şi Elena
Cârstea, dar şi romanţe interpretate împreună cu Gheorghe Dinica, Monica
Anghel, Nelu Ploiesteanu şi Marius Mihalache.
Ştefan Iordache a acordat, în iulie 2008, cu două luni înainte să
moară, un interviu Jurnalului Naţional despre care a spus că este
ultimul pentru că s-a săturat de trăncăneală care nu ajută la nimic.
„Este ultima mea apariţie în public, în afara scenei, acolo
unde bate inima mea. Nu mai vreau să trăncănesc. La ce foloseşte? Sunt
mâhnit. Nici vehement şi nici supărat. Mâhnit. Vorbim cu toţii în vânt,
pentru că nimic nu se schimbă.Aleg să nu mă mai implic în societate. O
fac pentru prima şi ultima oară. Ceea ce trăim este o telenovelă. Dar
nici sensul peiorativ al ideii de telenovelă nu mai este suficient
pentru ce trăim. E o manea. De prost gust. Lumea mă ştie mai degrabă
pentru că am cântat cu Sanda Ladoşi şi mai puţin pentru Hamlet, Richard
sau ce am mai făcut eu. Nu mă indignează asta, ba chiar privesc situaţia
cu umor. Nu-mi doresc popularitate. Au alţii destulă”, spune actorul
Ştefan Iordache a recunoscut că una dintre cele mai mari greşeli ale vieţii sale este că nu are urmaşi.
„Regret foarte mult. Dar m-a luat vâltoarea vieţii. Mă
gândeam mereu să treacă şi anul în care eram, să-mi fac meseria bine. Şi
a trecut vremea. E cea mai mare tâmpenie din viaţa mea”, mărturiseşte actorul.
Actoul mai spune că Dumnezeu l-a împins să fie actor, nu a fost dorinţa sa.
„Eu joc teatru, pentru că nu ştiu să fac altceva! Dacă ştiam
să montez prize, asta eram, electrician. Eu nu am dorit să devin mare
actor, dar soarta, Dumnezeu m-a împins aici. Când am dat admitere la
Medicină, am făcut vizita medicală la facultatea de teatru. Iar când am
ieşit de acolo, mi-am notat într-un jurnal că niciodată nu aş vrea să
trăiesc printre asemenea oameni. Dacă teatrul e inima mea, atunci află
că inima mea a fost cucerită treptat, în timp. Hmmm, am senzaţia că
Dumnezeu m-a luat de păr şi m-a tras în sus. Ştii, în adolescenţă eram
foarte jos”, mai povesteste Stefan Iordache.
Marele actor vorbeşte şi despre generaţiile ce vin din spate.
„Copiii de azi nu mai au respect pentru meserie. Nu ştiu cum să plece
mai repede de acolo. E adevărat, au şi multe tentaţii. Joacă la TV, în
reclame. Unii fac facultatea de teatru ca să ajungă prezentatori,
manechini, secretare. Sigur, în societatea modernă, trebuie să ştii
teatru ca să vinzi un produs. Pe vremuri, avocatura era în această
postură.
Am terminat facultatea acum 45 de ani, plus patru ani de
şcoală, rezultă că sunt pe scenă de 49 de ani. Eu îmi fac meseria aşa
cum am pornit-o. Vin la teatru cu trei ore înainte de spectacol, repet
textul, intru în stare. Numai Mitică Popescu face ca mine. Este şi el un
maniac al teatrului.
Şi, de 30 de ani, nu mi s-a întâmplat să joc cu sala goală.
Dar publicul s-a schimbat, s-a pervertit. Vrea să râdă la teatru, lucru
care a intrat subliminal în urma influenţei unor trupe ca „Vacanţa
Mare”, „La bloc”.
Actorii tineri greşesc şi ei. Cred că şi dacă ar juca Hamlet
ar vrea să facă lumea să râdă. Dacă tinerii se simt frustraţi de ce a
zis Marin Moraru (că nu vede pe nimeni ca un demn urmaş al generaţiei
sale), să arate, nu să-l critice!”, a mai povestit Iordache.
Actorul regretă că nu mai e tânăr.
„Nu am decât nostalgia tinereţii. E lucru de mare preţ
tinereţea şi târziu am înţeles asta. Dar fiecare vârstă are rostul ei.
Mi-a plăcut cârciuma, mai corect spus. Într-o anumită perioadă, mergeam
în cârciumi ca să observ oamenii, ca pregătire pentru un anumit rol.
Plăcerea a fost să stau la şuete, pentru a comunica. Şi ca ieşire din
starea rolului”, a explicat Stefan Iordache.
Despre oamenii din România spune că nu-i place de nimeni: „Văd doar oameni deştepţi, dar necinstiţi. La noi, gura bate scaunul, ca să nu zic altfel”.
„Cred că sensul vieţii îl stie doar Dumnezeu. Noi nu putem
decât să încercăm să influenţăm niţel ce ne-a dat el. Asta e important,
să slujim viaţa. Sunt unul dintre oamenii care dau extemporal seară de
seară, la spectacol”, încheie Stefan Iordache interviul.
